Începe să îmi placă tare mult acest traseu. Așa că de data asta am adus aici altă trupă cu care să îl explorăm. Și cum un traseu nu ține doar de drum, copaci și munți, ci mai ales de oamenii cu care îl străbați, de vreme și de anotimp, a fost o experiență cu totul nouă. Atât de nouă, încât la început nu am mai recunoscut drumul și am avut un pic de emoții. L-am regăsit apoi destul de repede și ne-am început urcușul. Anul trecut când am fost pe aici, era totul verde; acum am luat-o înaintea ierbii și a frunzelor, și peisajul era parcă cu totul diferit.

Deși era 1 Aprilie, a fost o zi caldă ca de vară. Ne-am început și am continuat ziua în cântec. Tibi a venit cu “iubita” (chitara) și am cântat cântări de bucurie. Se pare că noi, pe munți, pe unde mergem, ne întâlnim mereu cu frați de-ai noștri. Am cântat puțin împreună, iar apoi ne-am continuat drumul. Nu înainte de a le cere o informație prețioasă: cum putem urca la Coșul Boului. Am primit niște detalii destul de vagi, însă destul pentru a ne aprinde curiozitatea. Cel puțin acum știam că se poate urca pe undeva până sus.

După ce am traversat “Pădurea Spânzuraților”, băieții voiau neapărat să urcăm spre grotă. Am luat-o de-a nebunii prin pădure, dar până la urmă au găsit drumul. Nu e deloc ușor să ajungi până acolo, și mai ales să cobori, dar a meritat efortul. E ca o cupolă uriașă, și sus, are o fereastră spre cer. Bineînțeles că i-am testat acustica. Vocile noastre obosite nu au sunat niciodată mai bine.

Am coborât apoi de acolo, cu chiu cu vai, înșirați pe ață ca mărgelele. Și după o ultimă pauză de masă în care ne-am străduit să mâncăm toate dulcurile pe care le mai aveam prin rucsaci, am pornit spre casă. Spre asfințit, tocmai când se duceau și mieluții, behăind, la somn.