Așteptam de mult excursia asta la Poiana Narciselor în Munții Rodnei. Înfloresc târziu, pe mijloc de mai și țin doar vreo două săptămâni. După un drum lung până la Valea Vinului am început urcușul destul de abrupt spre poieniță. Drumul forestier nu e prea atrăgător și unde mai pui că era și foarte cald, dar odată ce s-a terminat și am ajuns la stână, se face frumos și nu mai e atât de greu.

Foamea își scoate colții și abia așteptăm să ajungem să facem o pauză de masă. După ce ne punem burțile la cale, și după ce cântăm puțin, împreună cu noii noștri prieteni, ne apropiem de narciseeee.

Nu e chiar o poieniță ci mai degrabă un deal. Un deal plin de steluțe albe și parfumate. După câteva minute petrecute printre ele, începi să devii ușor euforic, și-ți vine să nu mai pleci de acolo niciodată. Parfumul de narcise albe e printre preferatele mele, și îmi pare atât de rău ca fotografiile nu capturează și mirosul. În aer era plin de polen auriu și curând și hainele noastre erau la fel.

Ne-am străduit să ne strângem pentru o poză de grup și să ne așezăm astfel încât să nu strivim florile. Am reușit până la urmă, pentru că vorba lui Tibi: “Oamenii buni încap oriunde pentru că-s puțini”. A trebuit apoi să ne întoarcem pentru că drumul până acasă era lung. Dacă ar fi fost după mine, aș fi stat acolo până dimineață. Cred că se visează frumos printre narcise….

Tot povestind pe drum am aflat ceva de la băieți: că narcisele nu-s bune ca să te joci “Mă iubește – nu mă iubește”… pentru că au șase petale și pierzi mereu. Au numărat ei se pare… 😀

Cam așa îmi imaginam grădina secretă a lui Sandy Bell… plină de narcise albe