Coast to Coast

Ce e Coast to Coast? C2C este unul dintre cele mai frumoase și mai populare trasee de hiking din Nordul Angliei. Două treimi din acest parcurs traversează trei parcuri naționale: Lake District, Yorkshire Dales și North York Moors. Aceste parcuri cuprind cele mai minunate și dramatice peisaje și locuri din nordul Angliei, de la cei mai înalți munți, și cele mai mari lacuri, până la zonele cele mai mlăștinoase sau dealurile aride (moors).

Aici întâlnești unele dintre cele mai pitorești sătucuri din Anglia, cu case de piatră, cottage-uri cochete, conservatories care te fac să te simți un mic aristocrat, și grădini pline de flori de toate felurile, dar mai ales trandafiri.

Cele 192 de mile (309 km) străbat Anglia de la Vest la Est, de la Marea Irlandei, la Marea Nordului. Punctul zero este în Saint Bees, și finalul, în Robin Hood’s Bay.

Albert Wainwright a descris la origine acest traseu în cartea sa “A Coast to Coast Walk”, în anul 1973. De atunci și până azi, mulți “walkeri” au parcurs acest drum, și deși nu este un traseu oficial, după mai bine de 40 de ani, C2C este o provocare și o aventură pentru mulți îndragostiți ai mersului pe jos. Mii de turiști încep acest traseu anual, dar se pare că mai bine de jumătate abandonează la un moment dar și nu ajung la finish. Luată în parte, fiecare zi, nu este extrem de grea, dar oboseala acumulată, ploile și vremea mereu urâtă din Lake District îi face pe mulți să renunțe, sau să se accidenteze.

Ideea. Cum ne-a venit nouă ideea să ne apucăm de așa ceva, atât de peste puterile noastre? Acum câțiva ani, Dana a citit undeva despre acest traseu și mi-a spus și mie. Arăta foarte interesant, dar în nici un caz nu am crezut noi atunci că o să îl facem vreodată. Părea mult prea lung, prea greu, prea scump, iar ideea de a merge noi două fete singure de-a latul țării, părea ceva imposibil. Am pus gândul asta deoparte, în sertărașul cu lucruri “prea faine și prea grele să fie adevărate”, și am uitat de el. Dar uneori, când le vine vremea, “visele imposibile” evadează din cutiuță, și încep să îți dea târcoale, până când aprind ceva în tine și nu mai ai liniște.

Așa se face că anul trecut, într-o memorabilă zi de 29 februarie, ne-am zis: “ce-ar fi să mergem pe Coast to Coast?”. Cu o seară înainte, Dana era la mine și ne-am uitat noi la un film: “A Walk in the Woods“, unde doi moși se hotărăsc să facă The Appalachian Trail, și să plece în aventura vieții lor “before it’s too late”. A fost de ajuns să stârnească în noi dorul de ducă, și am început să visăm, să ne facem planuri, și să cautăm informații despre traseu.

Cu cât mai mult citeam, cu atât începea să pară mai reală ideea asta. Eram de-a dreptul entuziasmate. În câteva zile adunesem deja multă informație, citisem bloguri, făceam calcule de buget, începeam să ne încropim un plan real. După vreo două săptămâni însă, a început să vină îndoiala: – cum să mergem doar noi două fete singure, la câte se întâmplă pe lumea asta ?… (și în momentul ăla mi-au trecut prin cap toate poveștile horror care pot exista) … cum să facem noi un asemenea traseu lung și greu, când noi gâfâim și când urcăm scările, … cum o să ne descurcăm noi pe acolo, dacă ne pierdem… de unde fac eu rost de atâția bani… dacă murim pe-acolo… de unde atâtea zile de concediu… și nu în ultimul rând… ce-o să zică mami când află (…sigur moare de îngrijorare) … 🙂

După ce o vreme am ținut ideea asta doar pentru noi, și a început să prindă rădăcini, după ce chiar am fost convinsă că vreau să fac asta, am împărtășit-o cu un prieten, care mă cunoaște, care iubește muntele și care are destulă experiență în domeniu. Mi-a fost parcă și teamă să-i spun, ca să nu râdă de planurile mele prea mărețe. M-a încurajat și mi-a dat încredere că pot, că o să mă descurc, și o să fie bine. Mi-a spus că nu trebuie să mă tem, nu suntem noi singurele fete care fac asemea călătorii, neînsoțite. Mi-a mai dat apoi, pe parcurs, sfaturi prețioase, legate de echipament, de nutriție și altele.

Și încetul cu încetul, planul prindea contur. Am stabilit traseul si opririle, am rezervat hotelurile, am început să ne antrenăm, să cumpărăm rând pe rând echipamentul, să strângem banii, să ne rugăm, să studiem hărțile și traseul.

Timpul trecea, și cu cât se apropia mai mult ziua plecării, cu atât aveam mai multe emoții. Pe avion, în drum spre Londra, am început să citesc “27 de pași” a lui Tibi Ușeriu. Mi-a rămas în minte ce a scris în primele pagini: “Ce caut eu aici? De ce fac chestia asta? Ce sens are? E setul de întrebări de care nu ai nevoie să te atingi dacă vrei să treci linia de finiș. Când lași un asemenea gând să te se cuibărească în mintea ta, el face loc dezamăgirii. E ca un mic cal troian. E rețeta perfectă pentru abandon.” Mi-era frică de gândul ăsta. Mi-am propus de la început să nu îl las să se apropie de mine, să nici nu cochetez cu posibilitatea de a renunța. Iar când îmi era greu și simțeam că nu mai pot, încercam să îmi umplu mintea cu altceva. Tibi povestea că în cursa lui arctică, la un moment dat recita tabla înmulțirii în minte. Eu mă rugam și cântam în gând. Aproape mereu același refren. Singurul moment în care am luat în considerare ideea de a abandona a fost când Dana și-a luxat glezna, și nu știam ce să mai facem.

Am trecut prin momente grele și sperieturi grozave, prin situații care ne depășeau. Dar în toate astea, știam că Dumnezeu e cu noi. Și când ne trezeam în câte o încurcătură, abia așteptam să văd, de data asta, care va fi rezolvarea… pentru că știam că o să apară. De cele mai multe ori era de ajuns doar să ne păstrăm calmul câteva minute, alteori, a trebuit să răbdăm câteva ore, și rezolvarea venea adeseori atât de simplu. Când nu mai știam care e drumul, apărea din senin, câte un om care ne îndrepta în direcția bună. Alteori ne-am oprit, am studiat harta, am verificat busola, și până la urmă nimeream drumul bun. Ba încă îi mai descurcam și pe alții mai pierduți ca noi.

Au fost și momente în care a trebuit să strângem din dinți, și să răbdăm timp de câteva ore bune, ploaia, frigul, nervii, incertitudinea, durerea. Însă până la urmă totul a fost bine. Dumnezeu nu ne-a promis că vom ieși neșifonate de aici, că nu ne va durea nimic, sau că vom avea doar vreme bună și câmpuri de flori. Dar a spus că va fi cu noi în călătorie, și a fost.

O să încerc să iau fiecare zi în parte, și să povestesc ce îmi aduc aminte. Va urma…

2 thoughts on “Coast to Coast

  1. Foarte frumos! Am citit si partea de unde ati inceput traseul si abia astept sa vad ce urmeaza. Apropo sunt pe traseu locuri de campare? e posibil de a merge de la o coasta la alta doar cu cortul?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s