Dis de dimineață, când mă trezeam, primul lucru era să mă uit pe fereastră să văd dacă plouă sau nu. Vremea era foarte importantă. De ea depindea totul. Din fericire, în acea dimineață nu ploua, cerul părea că se luminează și că iese soarele. Am luat micul dejun, apoi “Storkmobilul” ne-a adus până în Ennerdale Bridge, ca să ne continuăm traseul pe Coast to Coast. Înainte să pornim la drum, Paul ne dă ultimile indicații, foarte prețioase. Ne spune că dacă ajunși la baza muntelui, vârfurile se văd clar, putem să urcăm. Dacă sunt întunecate sau în ceață, atunci ne sfătuiește să luăm ruta cea joasă, și să nu ne aventurăm, căci poate fi periculos.

 

Ca și număr de kilometri, ziua de azi a fost cea mai lungă. Am mers 30 de kilometri. Asta și pentru că ne-am lungit noi ziua fără să vrem. Am început cu o plimbare plăcută de-a lungul lacului Ennerdale (Ennerdale Water). Înconjurat de munți verzi, cu o apă limpede și rece, și oglindind razele soarelui. Era ca din povești.

Pe drum am întâlnit și alți walkeri. Domnul din poză era din Australia și ne-a spus o glumă, nu știu dacă foarte amuzantă, despre Romania: “As far as I’m concerned, you can Romania” (adică “remain here”, pronunțat cu accent australian) Am râs, și a insistat să ne facă o poză. Nu știam atunci că aveam să ne întâlnim cu el din nou, chiar a doua zi, și că avea să ne ofere un ajutor prețios pe traseu.

Am lăsat lacul în spate și ne-am îndreptat spre munți. Pentru că era o zi frumoasă și senină, am hotărât să luăm ruta cea înaltă care urca spre vârful Red Pike. Locul în care drumurile se despărțeau și de unde începea ruta înaltă, nu era bine marcat și ne-am învârtit un pic până l-am nimerit. Nu mai era nimeni care să apuce drumul care urcă și nu știam sigur dacă o luasem bine sau nu. După noi însă au mai venit și alții și ne-am convins apoi că suntem unde trebuie.

Urcușul a fost mult mai lung decât ne așteptam și parcă nu mai ajungeam odată sus. Dar priveliștea era minunată și oițele ne țineau companie. Observasem cum toți mieii sunt negri, și toate oile gri-albe. Și ne întrebam dacă oare toți mieii au același tată-berbec negru  🙂 Am aflat apoi că toți mieii sunt negri când sunt mici, și la maturitate își schimbă culoarea lânii și se fac gri deschis sau albi.

După mult timp am ajuns în sfârșit pe vârful Red Pike. Aici era un vânt puternic ce ne dărâma din picioare. Abia puteam merge drept pentru că vântul îşi mai schimba direcţia şi intensitatea şi se tot juca cu noi. La un moment dat, mergând pe creastă către Vârful High Stile, m-a izbit o rafală care m-a dezechilibrat, şi m-am lovit de o piatră mare. Bine că era totuşi piatra aia acolo altfel mă arunca pe jos. Îmi zicea mie mama când eram mică, să mănânc, altfel mă ia vîntul pe sus. Chiar n-am crezut că se poate aşa ceva 🙂

Acesta este vârful High Stile, cel mai înalt vârf de pe traseul Coast to Coast. Sunt numai pietre şi vânt, şi din cauza asta înaintam foarte greu şi era foarte rece, după cum se vede ne înfofolisem bine.

Am coborât apoi către vârful High Crag, iar de acolo am avut o coborâre abruptă şi dificilă către valea Scarth Gap. Nu erau mulţi oameni pe creastă, văzusem doar vreo trei-patru cupluri toată ziua, de care încercam cât de cât să ne ţinem ca să nu rămânem chiar singure pe acolo. La un moment dat eram ultimele. Mai era un cuplu de turişti pe creastă, chiar în faţa noastră. Eu m-am oprit puţin să mă îmbrac, şi ei s-au îndepărtat, şi fiind tot suişuri şi coborâşuri, nu îi mai zăream. O întreb pe Dana: “Îi mai vezi?” La care ea îmi răspunde nervoasă: “Pe cine să mai vad? Că suntem ultimele de pe planetă!” 🙂 Atâta am râs de ea! Până la urmă i-am ajuns pe cei doi şi i-am şi întrecut.

 

Ajunse în valea Scarth Gap, pentru că mai era încă foarte mult de mers, și era deja după-masă, am zis că ar fi mai bine să coborâm către ruta joasă și să continuăm pe ea. Dar nu am studiat suficient de bine harta, și nu ne-am dat seama că de fapt ruta joasă urcă și se întâlnește cu ruta înaltă, nu după multă vreme. Așadar, am pierdut mai bine de o oră inutil, am coborât tot muntele, pentru ca după câteva sute de metri să trebuiască să îl urcăm înapoi.

Când ne-am dat seama ce ispravă am făcut, ne-am evervat de numa. Pe noi, pe neatenția noastră. Urcând din greu panta stâncoasă am a juns la o tragi-comică concluzie: când ești prost, și viața-i grea! Asta ne-a fost învățătură de minte să fim mai atente.

Spre seară, am ajuns și noi în Stonethwaithe. Ratesem deja rezervarea la masă cam cu două ore, însă din fericire cei de la Langstrath Country Inn au fost amabili și ne-au primit totuși. La bar am avut surpriza să dăm peste un băiat foarte drăguț, era român și lucra acolo. Cred că ne-a pus o pilă bună la bucătărie și ne-au servit mâncarea foarte repede.

Am înoptat la Knotts View, un cottage rustic, fără prea mult lux, și un pic înfricoșător. Ni s-au întâmplat numai ghinioane pe acolo, de parcă ar fi fost bântuită casa aia. Camera era rece și un pic ciudată (sau poate obișnuită pentru un cottage englezesc). Avea o ușă masivă, de lemn, ca o ușă de grajd, cu un zăvor mare, și o chiuvetă de spital. Pe hol, așezat pe un scăunel, era un urs de jucărie, un fel de pluș vechi, îmbrăcat în hăinuțe. Numai bun să te bage în sperieți noaptea când trebuia să mergi la baie.

Abia am așteptat să treacă noaptea aia.

 

Cazare: Knotts View  în Stonethwaithe.