Cea mai urâtă zi de pe Coast to Coast.

Am înnoptat la The White Lion Inn . Dimineața ploua, și era urât din nou. Dar deja eram obișnuite cu ideea. La micul dejun am văzut scris mare, pe grindă următoarele cuvinte “DON’T TAKE LIFE TOO SERIOUSLY. NOBODY GETS OUT ALIVE ANYWAY” (“Nu lua viața prea în serios. Oricum nimeni nu scapă cu viață”). E un citat amuzant, dar nu știam atunci că în doar câteva ore ne riscam viața pe munte și că o să fim la câțiva pași de a ne-o pierde pe acolo.

Am pornit, așadar, fără să știm ce ne așteaptă acolo, și fără ca nimeni să ne avertizeze. Gazdele de la Inn au fost foarte nepasătoare și nu și-au avertizat turiștii despre ce se poate întâmpla acolo dacă vremea e atât de urâtă. În Patterdale ni s-a părut o ploaie “normală” pentru nordul Angliei, cum deja mai întâlnisem. Ni s-a apoi părut un pic ciudat faptul că nu prea vedem turiști pe traseu, dar ne-am gândit, că vin ei, și ne ajung din urmă, la fel ca altă dată.

Am început să urcăm. Ploaia și vântul se întețeau, și vizibilitatea era din ce în ce mai scăzută. Nu mai deslușeam bine cărarea. La o răscruce de drumuri însă, un om bun a scris cu pietre direcția ce trebuie urmată pentru C2C. Nu cred că am fi reușit să ne dăm seama fără acest ajutor.

Din acest punct încolo s-a dezlanțuit iadul. Vânt puternic, ploaie abundentă și ceață densă de nu vedeai la câțiva metri în față. Curând nu am mai văzut nimic, decât ceața albă și groasă, și ploaia care cădea orizontal, din cauza vântului, și ne umplea ochii de apă, că abia îi puteam ține deschiși. Eram ude, înghețate, singure și deloc sigure pe direcția în care mergem. Cântam și mă rugam în gând, ca să îmi păstrez calmul și să nu intru în panică. Cred că am repetat de zeci de ori în minte același refren. Eram atât de obosită. Vântul bătea atât de puternic din față, că trebuia să depunem un efort foarte mare să înaintăm. Ne opinteam, ne sprijineam în bețe și abia mergeam. Era greu să respir, mâinile îmi erau ude și înghețate.  Ploaia îmi biciuia fața, de parcă cineva îmi dădea în continuu palme. Dana era la 5-6 metri în fața mea. O strigam cât puteam eu de tare, și nu mă auzea de vuietul furtunii.

Apoi vântul a început să ne bată din dreapta. Atât de puternic, și își schimba din când în când intensitatea, încât de câteva ori aproape m-a trântit la pământ. Abia am reușit să mă sprijin în bețe ca să nu cad. La un moment dat ne-am lasat jos și înaintam încet, ghemuite, pentru că nu ne puteam ridica în picioare.

Nu știam unde suntem, dacă suntem pe calea bună. Aveam la dispoziție doar busola și harta. Nu vedeam nimic, iar telefonul se udase de tot, nu mai aveam cum să folosim GPS-ul. Mergeam prin credință. Presupuneam că suntem într-un anumit loc pe hartă și o luam după cum ne ghida busola.

Au fost câteva ore de coșmar. Nu știu cum am scăpat de acolo. Nu știu când am ajuns și când am trecut de Vârful Kidsty Pike. Am respirat puțin ușurate când am terminat coborârea și am ajuns la Haweswater Reservoir, cel mai mai mare lac din Cumbria, care deservește cu apă potabilă orașul Manchester.

Mai aveam însă vreo 10 mile de parcurs. Abia începusem traseul de-a lungul lacului, era o cărare destul de lină, cu pietre și lespezi. Dana era câțiva pași în urma mea, când am auzit-o dintr-o dată țipând și plângând în hohote. Nu știam ce s-a întamplat, mă uit la ea și în prima secundă nu-mi dau seama. Îmi spune că o doare glezna, că i-a alunecat piciorul pe o lespede udă. Și-a scos repede bocancul, și când i-am vazut glezna, am simțit că mi se face rău: osul era deplasat de la loc, tot piciorul era umflat și vânăt.

Săraca, plângea așa de tare, eu eram speriată, și nici nu știam ce să îi fac. Și-a tras, cum a putut, osul la loc, am găsit o fașă și și-a legat-o. A luat un antiinflamator, și-a golit rucsacul, și după ce și-a mai potoli plânsul câteva minute, am început din nou să mergem. Mai aveam un drum atât de lung, nu era semnal, nu erau oameni, nu era drum practicabil pentru mașini ca să pot chema pe cineva.

Se pare că după ce îți luxezi glezna, în prima fază îți amorțește piciorul și deși sunt dureri foarte mari, cumva încă mai poți merge pe el un timp. Am continuat să mergem, nici noi nu știm cum, încă vreo 8 mile. Ploaia s-a oprit și spre după-masă a ieșit soarele. Parcă tot coșmarul de câteva ore în urmă nici nu avusese loc.

 

Odată cu coborârea de pe munte, am lăsat în urmă Districtul Lacurilor. Am trecut pe lângă o pădure, apoi am străbătut câteva câmpuri mai line, și am văzut căprioare sălbatice. Era atât de frumos, și dacă nu ar fi fost durerea de gleznă a Danei, și îngrijorarea, ne-am fi bucurat și mai mult.

La un moment dat, am găsit în cale un Honesty Box. Oamenii care locuiesc în fermele apropiate, lasă dulciuri, apă și băuturi răcoritoare în cutii. Te servești cu ce ai nevoie și pui banii în cutie. După tot chinul, Dana a zis că merită o Cola 🙂

Am trecut podul de piatră peste râul Lowther și ne-am oprit langă Shap Abbey să ne tragem puțin sufletul. Shap Abbey are distincția de a fi ultima abație construită în Anglia, în 1199. Ruinele ei încă stau în picioare și amintesc de vremuri străvechi de aproape un mileniu.

În timp ce ne odihneam, a oprit lângă noi un Jeep și un bărbat solid ne-a întrebat dacă suntem bine și dacă avem nevoie să ne ducă cu mașina undeva. Cred că o văzuse pe Dana șchiopătând. Ne-am bucurat că s-a oprit să ne ia și am urcat repede în mașină. Ne-a dus până la King’s Arms Hotel unde eram cazate. Am coborât, și apoi după câteva minute ne-am dat seama că nu mai avem cartea cu hărțile și nici căciula mea frumoasă Icebreaker pe care abia mi-o cumpărasem.

Ne-am cazat, ne-am dus în cameră și îmi era și frică să mă uit la piciorul Danei: era umflat, negru și de acum nici nu mai putea să calce pe el. Nu știam în acel moment dacă e sau nu fractură. În sătucul ăla uitat de lume, nu era nici medic, nici autobuz, nici taxi. Habar n-aveam ce să facem. Eram terminate fizic, psihic și nu vedeam nici o soluție. Nici de a continua, nici de a ne întoarce în Londra. În seara aia chiar am plâns. Amandouă. Și apoi… am sunat-o pe mama. Abia atunci i-am spus unde suntem și ce facem noi de fapt. Ea nu știa în ce aventură pornisem noi. Nu îi spusesem ca să nu se îngrijoreze. Acum însă chiar avea motive.

Asta e vederea din ziua respectivă pe care mi-a trimis-o Dana. Mi-a scris câte o vedere aproape în fiecare zi.

Va continua…

 

Cazare: The Kings Arms Shap