În seara în care am ajuns în Shap, am stat la The Kings Arms Hotel. Acolo era și cam singurul pub din Shap unde puteai să mănânci. De aceea cam toți turiștii veneau acolo pentru cină, chiar dacă erau cazați în altă parte. Stăteam amărâte la masă, neștiind ce să facem de acum înainte, și cum o să ne descurcăm. În timp ce așteptam să ne vină hamburgerii comandați, am văzut că ne salută niște turiști. Erau un grup mare și vesel de englezi și americani, la câteva mese de noi. O doamnă mai în vârstă ne face cu mâna și ne strigă. O întreb pe Dana “Cine-s ăștia?”, și ea îmi zice: “Cred că sunt cei pe care i-am întâlnit acu două zile pe traseu”.

M-am dus așadar să îi salut. Le-am spus ce a pățit Dana și că nu știm exact ce să facem și cum să ne descurcăm de acum înainte. Când ne-au auzit povestea de groază au fost foarte empatici și draguți cu noi. Ne-au spus că firma care ne ducea bagajele mari (Sherpavan) ar putea lua-o pe Dana când vin după valize, iar eu pot să merg alătur de ei dacă doresc, ca să nu fiu singură, și să nu fie nevoie să abandonez.

Dintr-o dată parcă ne-a picat, ca din cer soluția la problemele noastre. Am discutat cu Dana, și am hotărât să facem așa: ea avea să meargă, cel puțin deocamdată cu Serpavan, iar eu să continui alături de ei următoarele câteva zile cât aveam același traseu.

În a șasea zi, când m-am trezit ploua mărut, dar la orizont era un curcubeu frumos. Nu am mai văzut niciodată curcubeu la 6 dimineața. Pentru mine curcubeul a fost ca un semn de sus: o să fie bine! Am luat micul dejun în grabă. În fața hotelului mă aștepta noua mea gașcă: John, Gordy și Marlene.

Și așa a început marșul. Deși sunt toți trecuți de 60 de ani, au un tonus foarte bun și se mișcă mai bine decât mine. Recunosc că a trebuit să depun un pic de efort să țin ritmul cu ei. Așa mi-aș dori să fiu și eu la vârsta lor: plină de viață și cu chef de aventură.

Noii mei prieteni s-au dovedit a fi o companie foarte plăcută și interesantă. John are o expresie pentru a măsura distanța: “As the crow flies”. M-a întrebat cum se zice crow în română. Și apoi a zis toată ziua “As the ciara flies”. Lui Marlene îi place mult filmul Polyanna. Eu am citit cartea anul trecut și am găsit un subiect frumos de discuție: cum să vezi partea bună a lucrurilor și să fii mulțumitor în orice situație. Eu, eram în momentul ăla mulțumitoare pentru ei.

Se simțea că lăsasem în urmă Districtul Lacurilor și munții. Azi traseul a fost mai lin, și vremea un pic mai prietenoasă.

C2C nu e un traseu marcat oficial, însă din când în când, turiștii mai lasă marcaje neoficiale, pentru a indica drumul. Ăsta a fost cu siguranță cel mai inedit mod de a semnala ruta. Nu știu cine o fi rămas fără underware 😀

Câmpuri cât vezi cu ochii și un mare bolovan (boulder)

După câteva ore bune de mers, am făcut o binemeritată pauză în sătucul Orton. Ne-am oprit la un mic local și am savurat câte un desert englezesc. După ce am înfulecat prăjitura și ne-am odihnit un pic, am luat-o din nou din loc. Mai aveam încă mult de mers.

Peisajul deja obișnuit pentru nordul Angliei: câmpuri verzi și zidurile de piatră (Dry-stone walls). Zidurile sunt făcute după o tehnică veche și majoritatea au câteva secole. Doar câțiva oameni au mai moștenit acest meșteșug, de a construi ziduri de piatră fără mortar.

După o zi lungă de peste 30 de km, am ajuns în Kirby Stephen, la Eden House. O minunăție de casă și niște oameni foarte frumoși și binevoitori. Acolo am găsit-o pe Dana. Instalată în cameră, cu piciorul pe o pernă și cu o pungă de gheață.

Eram atât de obosită și de plină de noroi, încât nu-mi mai doream nimic, decât o baie fierbinte și un pat. Baia fierbinte, în cadă a fost cel mai mare răsfăț. Îmi pare rău că nu am apucat să fac o poză camerei unde am fost cazate. Era atât de frumoasă și avea geamuri în tavan. Nu mi-a mai trebuit mult și am adormit.