O nouă zi. A șaptea de când suntem pe drumuri. Am parcurs 82 de mile (132 km) și ne mai rămân 180 (173 km). Pornesc din nou cu gașca mea. Începem să ne cunoaștem tot mai bine. Sunt oameni foarte interesanți. John a cutreierat lumea în lung și în lat, dus de fosta lui carieră de inginer. Marlene a lucrat la serviciul de urgențe 911 și ne povestește întâmplări amuzante, iar Gordy abia așteaptă să meargă în Norvegia pentru a vizita locurile natale ale bunicilor săi.

Din Kirkby Stephen trecem peste râul Eden și ne îndreptăm spre Hartley și apoi din nou pe dealuri. Pajiști verzi și frumoase vreo 5 mile până când drumurile se separă. Sunt trei variante de a ajunge în Keld: ruta Verde, cea mai ușoară și mai indicată pe vreme rea, și rutele Albastră și Roșie care traversează câmpurile mlăștinoase, dar care duc către vârful Hartley Fell unde se află Nine Standards.

Ajunși în acest punct, Gordy și Marlene care se simt mai obosiți, aleg ruta Verde, însă eu și John vrem să vedem neapărat mormanele de pietre de pe vârful muntelui, așa că ne despărțim.

Zona asta e plină de peat bogs (sol mlăștinos de turbă, negru și urât mirositor, dacă îți intră în haine, greu îl mai scoți). Te afunzi în ele la fiecare pas, și nu-ți dai seama cât de adânc e decât după ai călcat. În zilele în care plouă mult pot fi foarte periculoase. Citisem despre turiști care au căzut în ele pănă la brâu, ne mai putând să iasă de acolo, și fiind salvați cu elicopterul.

Nine Standards Rigg e vârful muntelui Hartley Fell (fjall= munte în limba nordică veche), care face parte din lanțul munților Penini din Nordul Angliei. Sus pe vârf sunt nouă mormane mari de pietre (Standards). Nu se știe exact cine și când le-a construit, însă legenda spune că englezii le-au ridicat acum câteva sute de ani ca să îi intimideze pe invadatorii scoțieni, să îi facă să creadă că sus pe vârf e o armată întreagă. Se zice că le-a reușit și scoțienii s-au speriat și au fugit.

Coborâm și noi înapoi de pe vârf și ne îndreptăm către ruta Verde, care deși plină de boguri, e cea mai puțin mlăștinoasă și periculoasă. Urmează un drum lung peste dealuri, și cu fiecare pas lăsăm în urmă Cumbria și trecem în districtul North Yorkshire, și în Parcul Național Yorkshire Dales.

Ajungem la the Black Hut, un adăpost pentru drumeți, unde se unesc ruta Verde cu cea Roșie. Aici ne întâlnim cu alți turiști, dar toți ne comportăm ca și cum ar fi o reîntâlnire între prieteni. Astfel de călătorii îi fac pe oameni altfel. Toți sunt deschiși, prietenoși și gata să te ajute dacă ai nevoie de indicații. Așa că gașca se face dintr-o dată mai mare și mai veselă. Spre surprinderea mea, deși nu mai vorbisem cu ei până atunci, am fost întrebată ce face Daniela (îi știau și numele) cum îi e piciorul, dacă a reușit să meargă la medic. Se pare că eram celebre pe Coast to Coast.

Peisajul devine din ce în ce mai frumos, și mai lin. Dealuri frumoase si verzi, pline de păpădii. Trecem pe lângă ferma Ravenseat, dar din păcate vremea e destul de înaintată și nu ne permitem să intrăm pentru a savura celebrele cream teas.

Aici, între dealurile astea părăsite de lume locuiește o păstoriță celebră, Amanda Owen care pe de o parte are grijă de turma ei de peste 1000 de oi, câteva zeci de vite, găini, porci și alte animale domestice, iar pe de altă parte își găsește timp pentru a scrie cărți și a avea o viață socială foarte activă pe Twitter.

Ah, și am uitat să menționez, că are și 9 copii, iar pe unii dintre ei i-a născut singură la fermă. Copiii ei sunt lăsați să crească în libertate, să zburde pe dealuri, și să trăiască aproape de natură. Lângă ferma ei am văzut semnul ăsta foarte interesant, care spune: “Încetiniți viteza, copii crescuți în libertate” 🙂

Pe când să ajungem în Keld ne mai întâlnim și cu alți călători, și tot povestind așa, aflu că el e de fapt salvatorul meu. Îl cheamă Simon. El m-a scos de fapt din groapa cu apă cand am căzut atunci. Am crezut că altcineva m-a ajutat. Dar nu, era Simon. 😀

În Keld am stat la Keld Bunkbarn. A fost cea mai bună alegere. Pe lângă faptul că a fost foarte ieftină cazarea, propietara, o blondă frumoasă și tânără ne-a pregătit cea mai bună Cottage Pie pe care am mâncat-o vreodată. Pe când am ajuns acolo, Dana mă aștepta și făcuse deja cunoștință cu doamnele din Noua Zeelandă cu care aveam să merg zilele următoare.