Day #9 Reeth to Richmond. C2C

Azi avea să fie ultima zi alături de gașca mea. Din Richmond încolo, noi am mers mai repede, ei și-au luat două zile suplimentare ca să fie mai ușor traseul (și bine au făcut). Am pornit dis-de-dimineață doar cu John și cu Gordy. Marlene și-a luat o zi de pauză deoarece nu mai putea merge din cauza bășicilor de la picioare. Asta e poate cel mai des întâlnită problemă printre drumeți. Toată lumea făcuse bășici și bătături; mi-era tare milă de ei.

Înainte să începem călătoria am cerut sfatul unui prieten în legatură cu ce echipament să îmi cumpăr. Și mi-a recomandat să îmi iau șosete de lână pentru că absorb umezeala, și au efect de amortizare. Mi s-a părut ciudat când am auzit, șosete de lână, vara? N-o să mor de cald cu ele în bocanci? Le-am luat și i-am fost recunoscătoare în fiecare zi pentru sugestie. Nu am avut nici o rană la picioare, iar la 14 zile de mers consecutiv și peste 300 de km parcurși, asta chiar e o minune. De atunci, le încalț de fiecare dată când merg în vreo drumeție.

Traseul de azi nu a fost foarte greu. A început cu o plimbare plăcută peste pajiști. Vremea se încălzise, era soare și frumos. În sfârșit, puteam zice și noi că arată a zi de vară. La ieșirea din Reeth erau niște vechi blindate de poliție la expoziție.

În Marrick am găsit indicatorul ăsta. Ne urează noroc bun. Cu fiecare milă avem tot mai puțin. Străbatem câmpurile dintre Marrick și Marske și povestim despre România, despre perioada comunistă, despre Brexit, despre cireșii înfloriți din Japonia…. discuția curge și drumul pare mai ușor.

În Marske facem o scurtă pauză și intrăm să vizităm biserica St Edmund the Martyr. Înăuntru nu e nimeni, dar funcționează un Honesty Shop pentru turiști. Găsești aici răcoritoare, apă, batoane de ciocolată și cărți. Poți să iei ce vrei și lași banii în cutiuță. Nu te vede nimeni, decât Dumnezeu 🙂

Astăzi pentru o bucată de drum, gașca noastră a fost mai mare. Ne-am întalnit cu unele dintre fețele deja cunoscute, și în plus cu niște australieni din Melbourne. Bineînțeles că și ei știau povestea fetelor din România. Asta e poate cel mai frumos lucru pe care ajungi să îl descoperi în astfel de călătorii: oameni din diferite colțuri ale lumii cu care ajungi să te împrietenești. Și îți dai seama că dincolo de toate diferențele de nație și cultură suntem toți la fel: niște amatori care au pornit într-o aventură. Și indiferent că ai 30+ sau 60+ cu toții iubeam natura, călătoriile și aveam în suflet un permanent dor de ducă. Mi-aș dori atât de mult așa să arate bătrânețea mea: să mai am vitalitatea, și sănătatea care să îmi permită să mai merg în astfel de călătorii. Și un “partner in crime”, la fel de nebun ca și mine, alături de care să pornesc în noi expediții.

După multe zile pe traseul C2C am intrat într-o pădure: Whitecliffe Wood. Pănă acum, cam toți munții și dealurile de pe aici au fost foarte golașe. Nu era nimeni, decât noi trei care mergeam foarte răsfirați. Era liniște si puteai auzi foșnetul frunzelor atât de liniștitor. 

În sfârșit ajungem în Richmond. Un orășel frumos în care ne-am bucurat de un pic de civilizație: un magazin alimentar, farmacie, un restaurant. Pe Dana am găsit-o în centru, bronzându-se pe o bancă. A reușit în sfârșit să ajungă la un medic azi, i-a facut radiografie și nu e fractură! E doar o entorsă foarte urată. Dar o să treacă.

Am vizitat un pic orașul și spre seară am avut o cină festivă cu majoritatea dintre cei cu care am străbătut zeci și zeci de mile. Am povestit pățaniile noastre, impresii de călătorie și am mâncat tare bine. A fost The Goodbye Dinner. De mâine ne vom despărți de ei. De aici mergem în ritmuri diferite și traseul nostru nu mai coincide. Noi, Gary și Simon mergem mai repede, ceilalți o iau mai încet și fac două zile în plus. Am reușit să ne strângem o gașcă frumoasă de oameni tare buni din toate colțurile lumii, cărora le datorez foarte mult.

Cred că Dumnezeu mi i-a scos în cale atunci când aveam nevoie. Fără ei nu reușeam să termin traseul, și poate nici să rămân cu viață. John, Gordy și Marlene ne-au dat soluții când Dana și-a luxat piciorul, m-au “adoptat” și am mers cu ei când nu mai aveam cu cine merge, și m-au încurajat să nu abandonez. M-am ținut de ei ca scaiul vreo cinci zile și așa am reușit să parcurg traseul. Marlene a vorbit cu doamnele din Noua Zeelandă ca să mă ia cu ele zilele următoare, ca să nu fiu singură. Simon m-a salvat când am căzut apă. Și pe lângă ei au mai fost și alții, cărora nu le știu numele și pe care probabil nu o să îi mai întâlnesc niciodată, dar cărora le sunt recunoscătoare.

Seara ne-am petrecut-o la Easby Cottage. Un colțișor de rai unde am savurat câte un ceai englezesc în grădină, am ascultat trilul păsărelelor la asfințit și ne-am odihnit o noapte. Cât mi-aș dori un “bordei” din ăsta, cu flori parfumate, două pisici și o măsuță de ceai. 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s